Clădirea nu i se păruse niciodată vie Marei – până în noaptea în care a decis să o observe.Ziua era doar sticlă, oțel și ambiție tăcută. Lifturi care se deschideau și se închideau ca niște plămâni mecanici.
Dar după program, liniștea nu era goală. Era atentă.La 20:47, Mara și-a închis computerul și s-a îndreptat spre lifturi.Erau șase. Doar unul funcționa.A apăsat 12.Liftul a început să urce.
Un mic șoc.
Afișajul a pâlpâit.Nu exista etajul 13.Ușile s-au deschis.Holul părea complet normal.Și tocmai asta era neliniștitor.Covor gri. Pereți deschiși la culoare. Lumină blândă.Dar aerul era diferit. Mai rece. Mai dens.
A pășit afară.Pe o ușă scria: „Arhivă”.S-a auzit un sunet slab.Tastare.La capătul holului, un birou de sticlă luminat. Un bărbat stătea la birou.
— Daniel? — a șoptit ea.
El s-a întors.
Exact ca acum trei ani.
— Nu ar trebui să fii aici — a spus calm.
În spatele lui erau dulapuri de arhivă. Sute. Cu nume.
Cel mai apropiat purta numele ei.
— Este etajul dintre — a spus el. — Aici rămân lucrurile neterminate.
— Neterminate… ce?
— Vieți.
Un sertar s-a deschis singur.Numele ei.Luminile s-au stins.Ea a fugit.Pași o urmau.Liftul a sunat.A intrat și a apăsat 12.Ușile s-au închis.13 a dispărut.Etajul ei obișnuit. Sigur.La birou, ecranul s-a aprins.
Un e-mail nou.De la: Departamentul Arhivă.Previzualizare:„Dosarul tău a fost actualizat.”Și undeva, adânc în pereții clădirii, ceva s-a mișcat.